Pentru ca eu scriu chestia aia cu L, recenzii/proiecte, iau decizii, incerc sa imi gasesc locul, invat zilnic de la my personal guru (socuri electrice :D ), incerc sa ma las de fumat si tin si cura in acelasi timp (nu o sa mearga niciodata) si multe altele, Diana a scris un post in locul meu.

Cine e Diana? Diana este un eu, cu un an mai mica. Diana mestereste aici. Diana, impreuna cu echipa ei, a luat locul III la OC. Si locul II la Proiectul P (chiar daca pentru mine, toti au fost “cei mai buni”).
De ce Diana? Pentru ca e singura pentru care nu am sentimente de ura din cauza faptului ca o cheama Diana. Pentru ca m-a intrebat ce sa faca. Pentru ca a acceptat sa scrie pe blog, despre orice. Pentru ca ma va lua cu ea la TIFF. Pentru ca inca o cred ca imi va face bors. Pentru ca in ultima vreme numele “Diana” ma face sa zambesc. Pentru ca mi-a zis ca ma respecta.

Acest post este scris pentru că Diana m-a pus. Să am ceva de făcut în timp ce ea își face licența, spunându-mi scrie: „experiențe din facultă, de la Buc, orice”.

În ultimele zile m-a bântuit o frază: „Înțelesul este eroziunea cuvintelor, iar semnificația este eroziunea semnelor.” (Baudrillard-America)

Așadar cuvintele se degradează progresiv, lipsindu-le farmecul alocat. Cum e atunci când zici un „Te iubesc!” românesc? Cum e când zici unul englezesc? Cum e când zici „je t’aime”? Care e mai profund? Care îți dă fiori? E atât de plină lumea de „ILY” încât DA! înțelesul este degradat. Dar, e așa de complicat câteodată, când din multitudinea de cuvinte nu reiese nici o eroziune, când efortul depus spre înțelegere nu are rezultat. Cum e atunci când ai cuvinte, dar nimeni nu a înțeles? Ești o cauză pierdută? Te desfășori, emiți semne, comunici? Atât de multe semne? Semne fără semnificație.

În fine, acest proces interogativ ce a erodat?

P.S. Multumesc ca ai acceptat “internship-ul” acesta. ;;)